Dezvoltați ideea de 'literatură angajată' în contextul postbelic românesc.
Pe Scurt (Puncte Cheie)
- Literatura angajată în perioada postbelică românească a fost marcată de regimul comunist, manifestându-se dual: propagandă și rezistență.
- În perioada proletcultistă (1948-1965), literatura a fost instrument de propagandă, glorificând realismul socialist și „omul nou”.
- Odată cu „dezghețul” ideologic, angajamentul s-a nuanțat, scriitorii recuperând autonomia esteticului.
- Scriitori precum Nichita Stănescu, Marin Preda, Ana Blandiana și Mircea Dinescu au exprimat angajamentul prin diverse forme, de la subtil la direct contestatar.
- Literatura angajată din România postbelică a reprezentat o mărturie complexă a spiritului uman în fața istoriei, evoluând de la subordonare la disidență.
Rezolvare Completă
Doamnă/Domnule profesor examinator,
Conceptul de „literatură angajată” capătă o rezonanță particulară în contextul postbelic românesc, fiind profund marcat de instaurarea și evoluția regimului comunist. Angajamentul, în acest caz, se referă la creația literară subordonată unei ideologii sau cauze sociale, manifestându-se, în România, ca o forță duală: pe de o parte, ca instrument de propagandă și control, iar pe de altă parte, ca formă de rezistență și de păstrare a libertății de expresie.
Inițial, în perioada proletcultistă (aproximativ 1948-1965), „literatura angajată” a fost impusă de partid, conform dogmei realismului socialist. Scriitorii erau constrânși să glorifice „omul nou”, colectivizarea, industrializarea forțată și „partidul luminat”, transformând opera literară într-un instrument didactic și propagandistic. Exemple notabile includ romanele de producție sau operele unor autori consacrați, precum *Mihail Sadoveanu* în ultima fază a creației sale, prin romanul *„Mitrea Cocor”*, care se aliniază noilor cerințe ideologice. Această formă de angajament a dus adesea la schematism, la idealizarea falsă a realității și la o diminuare a valorii estetice.
Ulterior, odată cu „dezghețul” ideologic și afirmarea neomodernismului, conceptul de angajament s-a nuanțat. Literatura a început să se „angajeze” într-o manieră subtilă, prin recuperarea autonomiei esteticului. *Nichita Stănescu*, de exemplu, prin poezia sa metalingvistică și profund reflexivă, a refuzat didacticismul și realismul impus, creând un univers liric autonom, o evadare din realul asfixiant. În proză, *Marin Preda*, prin capodopere precum *„Moromeții”*, a oferit o imagine complexă și nuanțată a satului românesc, departe de clișeele vremii, iar în *„Cel mai iubit dintre pământeni”*, a realizat o critică virulentă, deși disimulată, a absurdului și terorii totalitare. Spre sfârșitul perioadei, poeți precum *Ana Blandiana* sau *Mircea Dinescu* au asumat o formă de angajament civic direct, prin poezie cu un mesaj implicit sau explicit contestatar, transformând actul scriiturii într-un gest de disidență.
Așadar, „literatura angajată” în România postbelică nu a fost un fenomen monolitic. Ea a evoluat de la o subordonare forțată la o formă subtilă, dar esențială, de disidență și de păstrare a valorilor umane și estetice în fața presiunilor unui regim opresiv, reprezentând o mărturie complexă a spiritului uman în fața istoriei.