Motivul apei în lirica eminesciană și blagiană.
Pe Scurt (Puncte Cheie)
- Apa, motiv fundamental în lirica universală, are rezonanțe simbolice distincte la Eminescu și Blaga.
- La Eminescu, apa reflectă timpul, eternitatea și melancolia, fiind o oglindă a sufletului romantic.
- În poezia eminesciană, apa simbolizează haosul originar, ciclicitatea existenței și efemerul.
- La Blaga, apa are valențe gnoseologice și ontologice, fiind sursă inepuizabilă a tainelor.
- Apa la Blaga simbolizează misterul lumii, cunoașterea intuitivă și uniunea primordială.
Rezolvare Completă
Doamna/Domnule profesor,
Motivul apei, fundamental în lirica universală, capătă rezonanțe distincte și profund simbolice la doi dintre marii poeți români: Mihai Eminescu și Lucian Blaga. Deși amândoi îl plasează în centrul viziunii lor cosmice și existențiale, modalitatea de interpretare diferă semnificativ, reflectând curentele literare și filosofiile personale ce le-au marcat creația.
La **Mihai Eminescu**, poet romantic prin excelență, apa este adesea o oglindă a timpului, a eternității și a melancoliei. În capodopera *Luceafărul*, oceanul primordial simbolizează haosul originar, vastitatea cosmică și ciclicitatea existenței, reflectând destinul dramatic al lui Hyperion în fața legilor universale. De asemenea, în *Lacul*, apa devine un topos al reveriei, al așteptării și al naturii idilice, purtând în ea o promisiune de împlinire sau, dimpotrivă, de melancolie a neîmplinirii. Este o apă ce curge, ce trece, ce poartă amprenta efemerului și a veșnicului, o oglindă a sufletului romantic.
Pe de altă parte, în lirica lui **Lucian Blaga**, marcată de expresionism și de o profundă filosofie a misterului, apa capătă valențe gnoseologice și ontologice. Ea nu mai este doar oglinda timpului, ci sursa inepuizabilă a tainelor. În *Eu nu strivesc corola de minuni a lumii*, "adâncul apei" este una dintre formele prin care se revelează misterul lumii, o sursă de lumină interioară, nu una care se vrea lămurită. Poemul *Izvorul nopții* transformă ochii iubitei în "două fântâni / în care tainic curge noaptea însăși", simbolizând uniunea primordială, misterul erotic și originea lumii. Apa blagiană este adesea legată de adâncime, de abis, de o cunoaștere intuitivă a esențelor.
Astfel, dacă pentru Eminescu apa este adesea o proiecție a sufletului romantic în fața curgerii cosmice, pentru Blaga ea devine o metaforă a misterului lumii, a sursei primordiale a existenței și a modului specific de cunoaștere prin intuirea tainelor. Amândoi transcend nivelul descriptiv, transformând motivul apei într-un simbol polisemantic, esențial pentru înțelegerea viziunii lor poetice și filosofice.