Motivul luminii și al întunericului în poezia modernistă românească.

Pe Scurt (Puncte Cheie)

Simbolurile luminii și întunericului, în poezia modernistă română, depășesc semnificațiile simple, dobândind profunzime filozofică.
La Lucian Blaga, lumina reprezintă o cunoaștere intuitivă, misterioasă, opusă celei raționale, întunericul fiind parte integrantă a misterului.
În poezia lui Ion Barbu, lumina simbolizează puritatea ideii, abstracția, cunoașterea pură, întunericul reprezentând realitatea haotică.
Ambele figuri de stil (lumină/întuneric) explorează teme complexe: misterul existenței, puritatea intelectului, angoasa existențială, actul creator.
Modernitatea poeziei românești constă în transformarea unor simboluri arhetipale în expresii ale unei sensibilități complexe, interogative.

Rezolvare Completă

Doamna/Domnule profesor,

Motivul luminii și al întunericului, arhetipal în literatura universală, capătă în poezia modernistă românească o complexitate semantică și o profunzime filosofică distincte. Depășind antiteza simplistă bine-rău sau zi-noapte, aceste simboluri devin vectori ai unei explorări intelectuale și spirituale, reflectând viziunea nuanțată a autorilor asupra cunoașterii, misterului, angoasei și condiției umane în fața necunoscutului.

Un exemplu emblematic îl regăsim în lirica lui Lucian Blaga, unde lumina nu este sursa unei cunoașteri raționale, ci a unei percepții intuitive, profunde, specifică "cunoașterii luciferice". În celebra poezie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, lumina simbolizează misterul cosmic, o enigmă pe care eul liric refuză să o „strivească” prin logică, preferând să o „sporească” prin iubire și prin „întunecata zare”. Aici, întunericul nu este negare, ci o parte integrantă a misterului, o „taină” esențială pentru aprofundarea existenței, o formă de cunoaștere prin non-revelare.

Pe de altă parte, în opera lui Ion Barbu, lumina capătă o conotație intelectuală, aproape matematică. În ciclul „Joc secund”, lumina este asociată cu puritatea absolută a ideii, cu abstracția, cu un univers al formelor perfecte. Poezia „Din ceas dedus” sugerează o lumină cerebrală, rece, a cunoașterii pure, detașate de contingent. Întunericul, în acest context, ar putea reprezenta realitatea terestră, haosul senzorial, de care poetul-matematician se distanțează pentru a atinge „jocul secund” al creației perfecte, o evadare în absolutul ideatic.

Astfel, motivul luminii și al întunericului în poezia modernistă românească transcende simpla dihotomie, devenind un instrument esențial pentru explorarea unor teme complexe: de la misterul existenței la puritatea intelectului, de la angoasa existențială la actul creator. Aceste simboluri, profund integrate în viziunea artistică a fiecărui poet, demonstrează o maturitate a gândirii lirice și o capacitate de a transforma elemente arhetipale în expresii ale unei sensibilități moderne, interogative și nuanțate.