Rolul repetiției și al refrenului în lirica populară și cultă.

Rezolvare Completă

Domnule profesor/Doamnă profesoară,

Rolul repetiției și al refrenului în lirica română, fie ea populară sau cultă, este fundamental, transcenzând simpla tehnică stilistică pentru a deveni un element esențial de construcție a sensului, ritmului și emoției. Aceste elemente de structură textuală, deși cu rădăcini comune în oralitate, capătă valențe distincte în funcție de specificul fiecărui tip de lirică.

În **lirica populară**, repetiția și refrenul au în primul rând o funcție **mnemotehnică** și **ritualică**. Datorită caracterului oral al transmiterii, repetiția, fie ea de cuvinte, sintagme sau versuri, asigură memorarea și stabilitatea textului. De exemplu, în balada „Miorița”, repetiția motivului morții, a elementelor pastorale sau a dialogului dintre ciobani contribuie la crearea unui ritm sacru, incantatoriu, ce subliniază fatalitatea și resemnarea. Refrenul, precum „Lerui-ler” din colinde sau interjecțiile din cântecele de joc, are o funcție de coeziune structurală, marchează etapele narative sau ritmice și implică adesea o participare colectivă, integrând textul în cadrul unui ritual.

În **lirica cultă**, aceste elemente sunt preluate și transformate într-o manieră conștientă, estetică, slujind expresivitatea individuală. Repetiția devine un instrument de subliniere a unei idei obsesive, a unei stări de spirit sau a unei atmosfere. La George Bacovia, în „Plumb”, repetiția cuvântului „plumb” și a sintagmei „sicrie de plumb” creează o senzație apăsătoare de claustrare, de descompunere, devenind un laitmotiv al disperării. Refrenul, la rândul său, contribuie la muzicalitatea versurilor și la întărirea mesajului poetic. În poezii precum „Ce te legeni” de Mihai Eminescu, repetiția versului-întrebare devine un motiv al lamentației, al dorului, iar la Bacovia, refrenul din „Lacustră” ("De-atâtea nopți aud plouând / Aud materia plângând...") accentuează monotonia și descompunerea.

În concluzie, de la funcția pragmatică, ritualică și mnemotehnică a folclorului, la complexitatea estetică și psihologică a poeziei culte, repetiția și refrenul rămân piloni ai expresivității lirice, demonstrând o remarcabilă continuitate și adaptabilitate în evoluția literaturii române. Ele atestă capacitatea limbajului poetic de a construi sens și emoție prin recursul la sonoritate și la structuri recurente.