Analizați romanul 'Enigma Otiliei' ca roman balzacian și citadin.

Rezolvare Completă

Stimată comisie,

Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu se impune în literatura română ca un reper al realismului interbelic, asumându-și cu măiestrie atât trăsăturile romanului balzacian, cât și pe cele ale celui citadin, pentru a contura o amplă frescă a societății bucureștene de la începutul secolului XX.

Specific balzaciană este, în primul rând, obiectivitatea narativă, susținută de un narator omniscient, care descrie minuțios mediul și personajele. Un exemplu elocvent este descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim, ce devine o oglindă a sufletelor locatarilor săi. Apoi, romanul abundă în tipologii umane, construite după modelul balzacian: avarul (Costache), arivistul (Stănică Rațiu), baba absolută (Aglae) sau tânăra fată (Otilia). Toți acești „actori” sunt prinși în jocul implacabil al banului și al moștenirii, ilustrând rolul determinant al averii în destinul individual și în relațiile sociale, o temă recurentă în opera lui Balzac.

Pe de altă parte, dimensiunea citadină este esențială. Bucureștiul anilor 1900 nu este doar un decor, ci un personaj în sine, un spațiu al anonimatului, al superficialității și al luptei pentru existență. Acțiunea se desfășoară preponderent în spații urbane – case burgheze, cafenele, teatre – care devin scene pentru manifestarea ambițiilor și a dramei existențiale. Orașul, cu legile sale nescrise, modelează caracterele, accentuând materialismul și cinismul, în contrast cu idealismul naiv al lui Felix Sima.

Astfel, împletirea elementelor balzaciene cu specificul citadin permite lui Călinescu să realizeze nu doar un roman realist, ci o profundă analiză a moravurilor, a patimii pentru avere și a iluziilor tinereții într-o lume guvernată de interese materiale. „Enigma Otiliei” rămâne o capodoperă a genului, o oglindă veridică a unei epoci și o meditație asupra condiției umane în mediul urban.