Analizați dimensiunea filozofică a poemului 'Glossă' de Mihai Eminescu.

Rezolvare Completă

Doamnă/domnule profesor,

Poemul „Glossă” de Mihai Eminescu, o capodoperă a liricii sale, transcende simpla perfecțiune formală, devenind o profundă meditație filozofică asupra condiției umane. Eminescu explorează aici raportul dintre individ și curgerea ireversibilă a timpului, propunând o atitudine de detașare lucidă ca formă de înțelepciune.

Dimensiunea filozofică este marcată, în primul rând, de tema timpului. Versul-cheie „Vreme trece, vreme vine” sugerează o ciclicitate iluzorie, sub care se ascunde efemeritatea absolută a existenței individuale. Această conștientizare, exprimată prin versul „căci numai o clipă trăim”, generează o viziune pesimistă, specifică romantismului târziu eminescian, influențat de filosofia schopenhaueriană.

În al doilea rând, poemul abordează raportul omului cu lumea, percepută ca un „teatru” al iluziilor și al vanității: „Privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui”. Această metaforă esențială subliniază necesitatea distanțării, a detașării lucide, pentru a evita deziluzia. Imperativul „Nu spera și nu ai teamă!” devine un principiu de viață, o cale spre echilibrul interior, spre o formă de stoicism eminescian. Înțelepciunea nu rezidă în acțiune, ci în contemplarea detașată a spectacolului lumii.

Nu în ultimul rând, structura de glossă, cu strofa-refren ce reia versurile inițiale și le adâncește sensul, subliniază circularitatea gândirii și auto-reflecția. Forma oglindește conținutul, amplificând mesajul filozofic al interiorizării și al cunoașterii de sine.

„Glossă” rămâne, astfel, nu doar un exercițiu de virtuozitate formală, ci o sinteză a viziunii filozofice eminesciene: o meditație profundă asupra efemerității, a iluziei și a căutării unei înțelepciuni salvatoare prin detașare. Este un reper al liricii românești, prin profunzimea ideilor și perfecțiunea expresiei.